Toată perioada post-pascală, adică acest timp al bucuriei cuprins între Inviere și Cincizecime, impune un ritm dinamic al căutării. Bucuria Învierii nu este o stare de amorțire dulceagă, ci din contră, așa precum femeile mironosițe și apostolii când au auzit că Hristos a înviat, au fugit ca să-L vadă, la fel suntem noi acum într-o stare de bucurie nestăpânită care naște dorința de căutare și de părtășie cu Hristos cel înviat. De aceea, fiecare duminică din această perioadă vorbește de o căutare și de o posibilă găsire a lui Hristos cel mort și înviat.
Așa se face că Toma caută rănile Mântuitorului și le atinge, pentru a se încredința că Hristos cel înviat nu este o nălucă; mironosițele caută dis de dimineață mormântul Domnului, mergând cu miresme ca la un mort, dar Îl găsesc pe Hristos înviat; slăbănogul de la Vitezda căuta un om care să-i fie aproape și să-l ajute dar Îl întâlnește pe Fiul Omului; samarineanca căuta apa din adâncul pământului pentru a-și ostoi setea, dar la fântână întâlnește Apa cea Vie care-i stârnește setea de Dumnezeu; orbul din naștere căuta și râvnea după lumina ochilor și se întâlnește cu Lumina vieții. Când ai ajuns ca și creștin să fii pe deplin încredințat în diferitele conjuncturi ale vieții, că învierea lui Hristos nu este numai un eveniment istoric, ci mai degrabă un act care ne influiențează propria mântuire, stârnindu-ne setea de a ne împărtăși cât mai deplin din Lumina necreată a dumnezeirii, atunci se petrece acea unitate de care vorbește textul evanghelic: ,,ca să fie una, precum Noi una suntem”(Ioan 17,22) adică una cu Hristos și una cu toții credincioșii Bisericii care sunt Trup al lui Hristos.
În rugăciunea arhierească, Mântuitorul scoate în evidență importanța comuniunii, aceasta fiind principiul existenței Dumnezeului treimic, iar omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu poate avea alt principiu existențial decât comuniunea, atât a oamenilor întreolaltă cât și a omului cu Dumnezeu. Interesant este faptul că Dumnezeu condiționează comuniunea Sa cu oamenii de comuniunea acestora întreolaltă. De aici înțelegem mai clar importanța iertării, înțelegerii și a iubirii semenilor noștri. E adevărat că și din punct de vedere social omul este înclinat spre comuniune și comunicare. În una din fabulele lui Esop, vedem că un fermier bătrân i-a învăţat o lecţie practică despre unitate pe cei trei copii ai lui care se certau tot timpul între ei. Luând mai multe beţe subţiri, le-a arătat cât de uşor puteau fi rupte unul câte unul, dar atunci când le-a adunat într-o legătură, i-a fost aproape imposibil să le rupă. Ideea aceasta de unire sau de unitate a stat întotdeauna la baza dăinuirii unui popor care și-a păstrat astfel cultura, limba și tradiția specifică lui, a stat la baza familiei dar și la baza credinței – ,,ca toți să fie una!”
Putem observa cu toții că din punct de vedere social-economic, de câțiva ani buni s-a creat o uniune a mai multor națiuni cu gândul propășirii economice și al bunăstării materiale a tuturor țărilor componente. Uniunea Europeană a fost un vis ce s-a realizat și la care s-au raliat din ce în ce mai multe țări sub deviza: ,,unitate în diversitate”. Nu știu în ce măsură s-au atins obiectivele inițiale ale acestei uniuni, cert este faptul că deși fenomenul globalizării s-a accentuat, el totuși n-a adus o unitate deplină între aceste țări pentru că nu este același duh. S-a produs o unire exterioară, însă în interior fiecare își are propriile interese. Spun aceasta pentru faptul că și în zona spirituală există de mult timp această încercare de unire universală a tuturor cultelor, o încercare de comunicare și de comuniune între diferitele confesiuni existente numită ecumenism, încercări care n-au ajuns încă la rezultate concrete.
Mântuitorul Hristos când vorbește despre unitate, nu se referă la a fi unii lângă alții, ci la acea unitate a Duhului pe care îl va trimite în ziua Cinzecimii. Noi când vorbim despre Biserică spunem că aceasta este Trupul lui Hristos (El fiind capul ei) iar noi suntem mădularele acestui trup, dar cel ce dă viață acesor mădulare și le adună într-o unire este Duhul Sfânt, lucrare despre care Sf. Ap.Pavel va scrie adesea în epistolele sale iar alteori declarând imperativ: ,,Duhul să nu-L stingeți!”(I Tes. 5,19)
Această unitate a Duhului ne cere Hristos să o căutăm, astfel încât să fim o singură gură și o singură inimă lăudând și premărind pe Dumnezeu și nu o adunătură ca la construirea turnului Babel care nu impune respectul prezenței lui Hristos în noi.(Coloseni1,27)
Pr. Augustin Câmpean
